Treceți la conținutul principal

„La sud de graniță, la vest de soare”, acolo unde Haruki Murakami devine magician al cuvintelor

Am început, din pură curiozitate și nimic mai mult, cu Pădurea norvegiană (despre care am scris aici). Am continuat rapid cu În noapte și La sud de graniță, la vest de soare. Da, îmi place Haruki Murakami! Nivel: obsesie. Vreau să am toate cărțile lui (preferabil din colecția Top 10+, că am eu o slăbiciune pentru ea) și să le dau mai departe copiilor, nepoților și strănepoților când o fi cazul.

Azi vă spun despre La sud de graniță, la vest de soare. Care mi-a plăcut la fel de mult ca Pădurea norvegiană (și care m-a ajutat să identific un oarecare tipar al scriitorului - un pattern care se pare că-i aduce succes).



Deși îmi place să cred că am depășit perioada hormonală care mi-a marcat vara, de pe la jumătatea cărții încolo am plâns istovitor (serios, m-am obosit și enervat singură făcând asta, dar simțeam că nu am de ales). Cartea e tare frumos scrisă și parcă la Murakami nici nu am nevoie să mă regăsesc în poveste; mă pot înmuia de tot și la ceea ce îmi e „străin”.

Așadar: Hajime este naratorul-personaj cu o evoluție interesantă. Copilăria lui este marcată de fascinația pentru Shimamoto, colega lui cu o problemă de sănătate la un picior. Fără ca vreunul să-și dorească asta, dar din vina amândurora, cei doi nu păstrează legătura și se reîntâlnesc abia la maturitate, când Hajime are o soție și doi copii și o situație financiară foarte bună pe care i-o datorează socrului său, iar Shimamoto este o femeie atât de superbă pe cât anunțau trăsăturile ei din copilărie, independentă (probabil) și în mod cert misterioasă. Oare ar putea Hajime să-și părăsească familia pentru prima iubire? Toată cartea e despre asta, de fapt, despre explorarea posibilităților, despre limite și modul în care ele pot fi încălcate, dacă pot.

Shimamoto este mai degrabă idealul feminin, intangibilul, iar întorsăturile de situație sunt în favoarea misterului perpetuu. Eu n-o să-i pot reproșa niciodată autorului că a fost ceva previzibil în cărțile sale. Și totuși, nu e vorba de neașteptatul a la Palahniuk, ci mai degrabă un surprinzător mai cuminte, care intrigă la fel, dar mai plauzibil, mai cu picioarele pe pământ și cu ancora bine înfiptă în realitate.

Un alt detaliu care mi se pare vital este acela că Haruki Murakami nu folosește cuvinte „mari”, nu e cu nimic pretențios, și cumva reușește să-și așeze cuvintele pe hârtie în modul cel mai eficient, fără să lase vreo clipă senzația că narează banalități. Rezonez cu scriitorul Murakami și de aceea are totul sens pentru mine, ba chiar nu mi-aș dori nimic diferit. Poate e mult spus că „îl cunosc” după doar trei cărți citite, dar asta simt și insist să cred că am dreptate.

Este un roman cald și nici nu știu de ce am senzația asta, cu atât mai mult cu cât uneori e cu zăpadă și frig. E despre iubire și sacrificiile extreme, fără a fi vreun pic siropos sau penibil, despre nebănuitele cărări și implicații ale morții.



Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Alegoria experienței literare profunde - Rui Zink, „Cititorul din peșteră”

Sunt convinsă, 100% convinsă că, dacă aș fi citit cartea asta în urmă cu câțiva ani, deloc nu mi-ar fi plăcut. Și sunt la fel de sigură că, dacă o voi citi peste încă vreo 10-20 de ani - că mai mult nu apuc eu să trăiesc - mi se va părea chiar mai inteligentă decât acum. Explicația e simplă: cartea asta e despre cărți, citit, scriitori (mai puțin), cititori (mai mult), minunata experiență a cititului, a descoperirii ideilor, a dezvoltării capacității de a-ți imagina, de a transforma informația în imagini colorate și liniștitoare sau, dimpotrivă, care instigă. Iar e xperiența literară dobândită după zecile (oare sutele?) de cărți citite în ultimii ani este cea care m-a făcut să văd Cititorul din peșteră , măcar parțial, așa cum merită.

Adolescența fără prieteni și găurile negre ale singurătății

Inima mea și alte găuri negre sau cum Aysel, o adolescentă, își plănuiește sinuciderea. Suferă de depresie și, mai ales, suferă pentru că ceilalți nu-i înțeleg depresia. Își pune singură pe umeri o vină care nu-i aparține, dar crede că e misiunea ei să scape lumea de cine crede ea că este.

Invazia psihică ce nu se oprește la prima țigară aprinsă - „Omul duplicat”, José Saramago

Omul duplicat , cartea portughezului José Saramago, caută să îşi impună originalitatea.  Este o carte aparent ostilă pe care ajungi să o consumi cu aviditate şi care te face să rămâi perplex. Are dimensiunile unei invazii psihice căreia nu i te poţi opune; un thriller care nu se opreşte nici la prima ţigară aprinsă după ce ai citit-o.