Rebeli nefericiți ce vor să schimbe lumea - „După cutremur”, Haruki Murakami

Sunt la a patra carte scrisă de Haruki Murakami pe care o citesc și Geezus, l-aș lua acasă și pe omul ăsta! Am scris despre Pădurea norvegiană aici, despre La sud de graniță, la vest de soare aici, iar despre În noapte plănuiesc să scriu curând. Cea de a patra carte citită este După cutremur, despre care încerc să vă vorbesc azi calm și așezat, nu cu entuziasm vecin cu isteria, așa cum îmi vine. Obsesia a început în urmă cu doar vreo două luni.

După cutremur a apărut în anul 2000, iar la noi a apărut la editura Polirom, în 2006, apoi și în colecția Top 10+, tot de la Polirom, în 2014.

Dacă ar fi să le grupez cumva pe cele patru de până acum, aș face așa: pădurea cu cea cu granița și soarele (teme asemănătoare, roman unitar, multe referințe muzicale și din cultura urbană, subiecte de reflecție, ușor filosofice, accent pe probleme „moderne”, cum ar fi libertatea, asumarea de sine și dezechilibrele psihicului), iar În noapte cu cea cu cutremurul (construcția lor, cu mai multe povești care fie se leagă direct, fie nu, dar care sunt unite de tema mare, la care contribuie decisiv, relativa detașare de restul lumii și refugierea într-un singur detaliu semnificativ, asupra căruia se învârte totul). 

Dar, desigur, această „clasificare” pe care o rețin mai degrabă pentru a ține un fel de evidență personală: cum să le recomand apropiaților pe criteriul „ți-a plăcut X? încearcă și Y, e asemănătoare și faină și totuși atât de diferită”.

Sunt conștientă de entuziasmul meu pentru Murakami, care e cumva un dat cu care mă plimb prin lume. Pe de altă parte, cărțile lui chiar au contribuit la această părere pe care o am. Scrie totul cu simplitate, transmite enorm tocmai prin această banalitate, lasă loc de interpretări, de dubii, de what if-uri pe care le poți colora și reinterpreta după bunul plac.

Probabil că ceea ce admir cel mai mult la Murakami este diversitatea personajelor, modul în care fiecare este construit, atât de minuțios, cu caracteristici atât de diferite și probleme diametral opuse uneori. Detaliile personajelor fac marea diferență la Haruki Murakami, chiar dacă povestea poate semăna.

Așadar, personajele din cartea După cutremur au personalități puternice, distincte, care intrigă, enervează, indispun. Sunt oameni înjumătățiți sufletește, schilozi pe dinăuntru, fragmentați ca personalitate și extrem de greu de înțeles. Iar cutremurul despre care este vorba, cel care în 1995 a afectat regiunea Kobe din Japonia, este un bun pretext pentru ca autorul să imagineze niște destine pe care nu le leagă nimic mai mult decât informația despre cutremur. Iar personajele sale trăiesc în cuști pe care le afectează prea mult sau prea puțin respectivul cutremur - o femeie își părăsește soțul fără să dea explicații după ce urmărește continuu știrile despre tragicul eveniment (mă abțin de la paralele cu anumite canale TV de la noi privite-n neștire, mă abțin), o alta speră că această calamitate naturală va face dreptate pentru ea, în locul ei.

Cum spuneam mai sus, ce mă atrage și mă emoționează cel mai mult la aceste personaje este materialul din care sunt făcute, faptul că m-aș vedea oricând în locul oricărui personaj. Că și ei, cei din carte, sunt exact ca noi: rebeli, nemulțumiți, nelămuriți, vrând să schimbe lumea și nereușind pentru că nefericirile lor rămân mereu aceleași, pentru că nu găsesc loc de schimbare și pentru ei, în ei. Pentru că se complac în lipsurile lor și li se pare, doar uneori, mințindu-se cu bună știință, că ceea ce au le este suficient. Asistă neputincioși la cum se răzvrătește natura, iar ei sunt imobili în viețile lor. Pentru că sunt oameni.