O știți și voi pe Petronela Rotar, da? O știți de la TV, ați citit-o pe acestblogdenervi , dar o știți de (alt)undeva? Pentru că eu o știu din câteva locuri în care cartea O să mă știi de undeva m-a dus sau m-a readus.
Vreau să scriu cât pot de bine despre ea pentru că mi-a vorbit nespus de frumos, clar și răspicat, uneori dur, alteori cu un glas de mamă care-ți dă părul după ureche.
Încă de la începutul cărții, umorul ține-n mâini durerea imensă și omul mai puternic decât durerea însăși, prin salutul autoarei pentru viitorii cititori sau pentru cei care au răsfoit paginile, gândindu-se dacă vor cumpăra sau ba cartea:
desigur, nu sunt decât o pizdă lirică, iar dacă licența asta îți pică greu la lingurică, ai greșit locul încearcă pe raftul alăturat.
Autoironia, umorul debordant și puterea de a trece cu lejeritate peste degetele îndreptate către ea sunt tipărite încă din primele pagini, nu înainte de a fi precizată prima poruncă: „Iubește-te pe tine însuți". Eu vă spun sincer, dacă nu vă iubiți pe voi înșivă sau dacă nu vă cunoașteți câtuși de puțin de undeva, după ce citiți cartea Petronelei Rotar veți dori să aruncați o privire înlăuntrul vostru.
Autoarea spune în câteva interviuri că are un omuleț care scrie în mintea ei, iar eu cred că prin intermediul acestei cărți, fiecare dintre noi ar putea să-i dea voce omulețului din mintea noastră, iar omulețul ne-ar duce undeva unde ne-am putea deschide rănile nevindecate pentru ca apoi să zâmbim închizându-le în cutii pe care să le putem deschide oricând.
Am Beth Hart în playlist. Acum cântă Fire on the floor, iar eu mă simt aruncată pe podea, dezasamblată și proaspăt reasamblată.
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Tu ce părere ai?