Treceți la conținutul principal

„Anomalii” sau ce se întâmplă când lumea pe care o știm e înlocuită malefic

Îmi plac distopiile. Îmi plac posibilitățile post-apocaliptice. Îmi place să-mi imaginez worst case scenario pentru că eu cred că, mai devreme sau mai târziu, tot ajungem acolo. Chiar acolo, la varianta cea mai rea dintre toate cele posibile.

Nu vreau să amintesc acum de convingerile mele paranoide, nu vreau să mă leg de coaliții, de prevestirile din Povestea Slujitoarei, de exemplu, sau de cele din Oryx și Crake sau din O mie nouă sute optzeci și patru sau din atâtea altele, care-n ultimii ani parcă se materializează în fața ochilor noștri cu o rapiditate mai mare decât cea cu care ai spune: „ce naiba s-a întâmplat cu drepturile omului?”.

Anomalii, apărută în 2017 la Herg Benet, e despre speranțele și așteptările oamenilor, mai ales cele ale adolescenților, toate acestea versus realitatea în fața căreia se trezesc, de cele mai multe ori siderați, îngroziți să afle că sunt altfel decât credeau. În acest caz, într-o lume post-dezastru, supraviețuirea înseamnă supunere și acceptarea orbească a regulilor societății din care personajele fac parte. La fel ca-n lumea reală, cea cu care ne îndreptăm acum spre nenorociri ce ne vor duce măreața civilizația înapoi în ceva ev timpuriu, supunerea și renunțarea la sine sunt cheile pentru rezistarea în fața celor puțini, dar puternici, care nu se dau în lături de la a folosi orice pentru a-și menține puterea. Fie cu prețul libertății, ba chiar al vieții celor mulți și slabi.

În Anomalii avem împletirea lumii oamenilor cu cea a monștrilor extra-tereștri, însă vreau să vă reamintesc, din nou fără a dori să mă bag în alte discuții, dar cumva inevitabil, că monștrii nu trebuie să fie neapărat extratereștri pentru a profita și a îngrădi drepturile și libertățile cetățenilor (aparent liberi și care trebuie să fie recunoscători ca niște câini pentru mărunțișurile care li se acordă, ca și cum ar primi niște cadouri).

Caracteristicile sunt clare, cel puțin la început: oamenii sunt buni, eminamente buni, iar oricine altcineva (aici extratereștri) sunt cu certitudine răi, de o răutate absolută, supremă. Însă acestea sunt aparențele, pentru că mereu există ființe care nu sunt ce par a fi și, mai ales, care nu sunt ceea ce se declară. Ba pare chiar că, cu cât sunt mai zgomotoși unii în a-și declara bunătatea și intențiile numai bune de decorat în vreun Rai, cu atât sunt mai meschini, făcând parte chiar din categoria sus-numită, de oameni a căror esență e în exclusivitate rea.


Dincolo de aceste sentimente conexe trezite, să vă spun concret că: e o carte pentru adolescenți, cu personaje adolescente care ajung în conflict cu adulții, care se aliază și se trădează, care câștigă sau pierd și care vor, mai mult decât orice, să fie la fel de obișnuiți, de banali ca restul tinerilor de seama lor. După un mare război tehnologic între cele trei mari puteri ale lumii, lumea așa cum o știm devine lumea din Anomalii, acolo unde un singur om deține puterea absolută și, mai grav, controlul asupra tuturor prin niște implanturi absolut malefice. Depinzând de acest lider maximo, toți cei aflați pe planetă sunt imobilizați, deciziile nu le mai aparțin, ei înșiși nu își mai aparțin și ajung să fie nimic mai mult decât niște unelte, uneori poate niște arme: pot muri, pot suferi dacă servesc unei cauze supreme. Ca un fel de partid unic ce taie și spânzură, am putea spune, fiindu-și scop în sine și fără vreo altă misiune decât aceea de a se auto-proteja, călcând la propriu pe munți nesfârșiți de cadavre. 

Anomalii m-a dus puțin cu gândul la Pecetea morții, la ce ar fi putut aceasta din urmă să fie dacă ar fi fost o carte bună. În schimb, recomand Anomalii, nu doar adolescenților, dar în special lor. Distopiile pot fi o bună metodă de predare a posibilităților, alternativelor, dar și a dezastrelor pe care regulile aspre privind libertățile individului le aduc. Întotdeauna.

Vă las pe voi să descoperiți cine sunt băieții răi și care sunt cei buni, cine și ce sunt Anomaliile, dar mai ales de ce sunt; ce relație există între Keeva, Sobek Vesely, Protectori și ce reprezintă Terțiarul. Apoi aștept cu interes să-mi spuneți dacă v-a plăcut cartea recomandată cu entuziasmul și pasiunea unui om care vede în fiecare proiect de lege anti-avort, de exemplu, motiv de înflăcărare până la paranoia.

Postări populare de pe acest blog

Nu mă subestima, hani. O să mă știi de undeva!

O știți și voi pe Petronela Rotar, da? O știți de la TV, ați citit-o pe acestblogdenervi , dar o știți de (alt)undeva? Pentru că eu o știu din câteva locuri în care cartea O să mă știi de undeva m-a dus sau m-a readus. 
Vreau să scriu cât pot de bine despre ea pentru că mi-a vorbit nespus de frumos, clar și răspicat, uneori dur, alteori cu un glas de mamă care-ți dă părul după ureche.

Marcica Belearta despre poeziile pentru văduve: „M-o enervat un fost. Și uneori actualul. Și-un iepure”

Pe Laura Florescu n-o știți, dar deja multă lume a auzit de Marcica Belearta, pseudonimul Laurei, cea care a scris Poezii pentru văduve, carte apărută la finalul lui 2016 la editura Herg Benet. 
Despre ea n-am voie să vă spun că mănâncă pui vii de focă, dar trebuie să știți că locuiește în Câmpulung Moldovenesc, la dracu-n praznic, alături de bunica sa (căreia îi ascunde că și-a făcut tatuaj fain cu Totoro). 
S-a născut în 1979 la Iași, a studiat Electrotehnica și e IT-st autodidact. E gamer care a jucat tot ce se poate juca și recomandă League of Legends. A văzut toate filmele și serialele care se pot vedea, a și tradus filme și recomandă Snowpiercer-ul tradus de ea.

„Femei” de Charles Bukowski: Fifty Shades Better

Pe Charles Bukowski îl știm toate. Îl știm pentru că e bărbatul acela de care vrem să ne ferim sau să ne apropiem pentru sinceritatea debordantă!