Treceți la conținutul principal

Sindromul Stockholm, iubire și un strop de moarte

Dacă ți-a plăcut Gone Girl, o să-ți placă și Fata cea bună! Așa mi s-a spus, așa spun și eu mai departe acum, când m-am convins că așa e. Fata cea bună a apărut în 2017 la editura Herg Benet, în colecția Passport, și e atât de faină încât sunt convinsă că va fi bestseller anul acesta.

Fata cea bună înseamnă aproape 400 de pagini foarte interesant și atent structurate; fiecare dintre personajele din prim-plan ajunge să fie narator, relatând, intercalat, aspecte de „înainte” sau „după”. Înainte și după ce anume? Vă rog din tot entuziasmul meu să citiți și să aflați, nu e ce ai crede după copertă sau sinopsis. Sau după primele pagini. Sau la jumătate. Sau chiar cu 2-3 pagini înainte de final. E genial și diabolic orchestrată construcția cărții în sine și ideea de la care pornește.
Știind că Fata cea bună seamănă cu Fata dispărută, mi-am zis să o bănuiesc de la început pe Mia de toate relele din lume, dar chiar e imposibil să o suspectezi de orice: Mia e o artistă, un fost copil neglijat, o femeie frumoasă și independentă care se dedică muncii. Așadar, povestea nu curge în direcția asta. Accentul cade, în schimb, pe toate lucrurile la care nu m-aș fi gândit niciodată. Părinții ei, Eve și James, cuplul perfect în aparență, au două fete aparent perfecte și ele. James e ilustrarea potrivită a ideii că oamenii care se străduiesc să afișeze perfecțiune sunt problematici. 

Fata cea bună e o exploatare a liniilor fine de demarcație dintre sindromul Stockholm și  iubire, cu întrepătrunderea aferentă a granițelor. Mi-a plăcut cum cartea scoate în evidență discrepanțele majore dintre ceea ce cred părinții noștri despre noi și cine suntem cu adevărat. Ei nu ne cunosc niciodată. Pentru ei suntem fie extraordinari, fie oameni foarte răi, niciodată la mijloc.
În final, Mary Kubica subliniază că diferențele dintre oameni sunt foarte, foarte discutabile, că certitudinile sunt periculoase. Pe de altă parte, luarea destinului în propriile mâini, după reguli proprii, poate să degenereze în direcții greu de închipuit, darămite de anticipat. Dar eu zic că merită să încerci, întotdeauna merită să-ți asumi riscul! 

Postări populare de pe acest blog

Nu mă subestima, hani. O să mă știi de undeva!

O știți și voi pe Petronela Rotar, da? O știți de la TV, ați citit-o pe acestblogdenervi , dar o știți de (alt)undeva? Pentru că eu o știu din câteva locuri în care cartea O să mă știi de undeva m-a dus sau m-a readus. 
Vreau să scriu cât pot de bine despre ea pentru că mi-a vorbit nespus de frumos, clar și răspicat, uneori dur, alteori cu un glas de mamă care-ți dă părul după ureche.

Autoarea e un burete îmbibat cu literatură - „Sfîrșitul nopții”, Petronela Rotar

Am citit-o pe Petronela Rotar pe acestblogdenervi înainte ca literatura ei să se materializeze într-o carte, apoi în mai multe, chiar dacă am început să o citesc anticipând, așteptând să-i găsesc un minus, să identific o hibă (a se vedea acest text scris de Petronela care explică tare bine niște lucruri). 

















Marcica Belearta despre poeziile pentru văduve: „M-o enervat un fost. Și uneori actualul. Și-un iepure”

Pe Laura Florescu n-o știți, dar deja multă lume a auzit de Marcica Belearta, pseudonimul Laurei, cea care a scris Poezii pentru văduve, carte apărută la finalul lui 2016 la editura Herg Benet. 
Despre ea n-am voie să vă spun că mănâncă pui vii de focă, dar trebuie să știți că locuiește în Câmpulung Moldovenesc, la dracu-n praznic, alături de bunica sa (căreia îi ascunde că și-a făcut tatuaj fain cu Totoro). 
S-a născut în 1979 la Iași, a studiat Electrotehnica și e IT-st autodidact. E gamer care a jucat tot ce se poate juca și recomandă League of Legends. A văzut toate filmele și serialele care se pot vedea, a și tradus filme și recomandă Snowpiercer-ul tradus de ea.