Treceți la conținutul principal

Adolescenții și monștrii din Verity: o carte în care nu te simți în siguranță

Am citit pe nerăsuflate frumoasa carte Acest cântec neîmblânzit, prima parte a duologiei Monștrii din Verity, a cărei continuare apare tot în 2017 la editura Herg Benet. Ca idee generală, e relativ asemănătoare cu Anomalii: aparențele pot induce în eroare, ba pare chiar că asta e treaba lor, împărțirea lumii în buni și răi este cea mai mare eroare pe care o poți face și până și monștrii au inimă, spre deosebire de unii oameni. Și cel mai important: iubirea nu ține niciodată cont de granițele impuse de ceilalți. Adesea, nici de cele autoimpuse.

Verity este fostul mare oraș, acum divizat, în care se întâmplă acțiunea. Aici trăiesc trei tipuri de monștri: Corsai, Malchai și Sunai, fiecare tip de monstru ia naștere în urma unui act de violență de un anume grad de gravitate. Adolescenții sunt comparați cu monștrii, iar asta mi-a plăcut teribil, pentru că atât unii, cât și ceilalți, „gândeau și acționau în grup”.

În cartea asta, monștrii își doresc să fie oameni și oamenii ajung mai rău decât orice monștri, e o poveste despre inadaptare, despre nepotrivirea cu grupul din care faci parte și despre toate frământările și frustrările pe care le trăiești, de orice parte a baricadei te-ai afla, până-ți dai seama că nimic nu trebuie niciodată, că nu depinzi de validarea celorlalți și că să fii tu însuți și să fii bine cu tine e cel mai mare cadou pe care ți-l poți face cu generozitate nelimitată. Pericolele se află, oricum, la orice pas.


Intriga este una complexă, poveștile se întrepătrund frumos și mai ales neplictisitor, August - personaj carismatic și pe care trebuie să ni-l imaginăm neapărat sexy - caută infinite răspunsuri la probleme pe care, dacă le-ar privi din alt unghi, le-ar vedea insignifiante. Dar este adolescent, este deopotrivă rebel și temător, frumos și nebun și nesocotit, un magnet și pentru că este unul dintre cele trei tipuri de monștri, cel mai rar și cel mai periculos.

Învățătura o primește destul de rapid și asta trebuie să reținem din toată cartea, pe care o recomand, de altfel: Nu contează dacă ești om sau monstru. A trăi doare.

(foto: Anca Zaharia)

Postări populare de pe acest blog

Nu mă subestima, hani. O să mă știi de undeva!

O știți și voi pe Petronela Rotar, da? O știți de la TV, ați citit-o pe acestblogdenervi , dar o știți de (alt)undeva? Pentru că eu o știu din câteva locuri în care cartea O să mă știi de undeva m-a dus sau m-a readus. 
Vreau să scriu cât pot de bine despre ea pentru că mi-a vorbit nespus de frumos, clar și răspicat, uneori dur, alteori cu un glas de mamă care-ți dă părul după ureche.

Marcica Belearta despre poeziile pentru văduve: „M-o enervat un fost. Și uneori actualul. Și-un iepure”

Pe Laura Florescu n-o știți, dar deja multă lume a auzit de Marcica Belearta, pseudonimul Laurei, cea care a scris Poezii pentru văduve, carte apărută la finalul lui 2016 la editura Herg Benet. 
Despre ea n-am voie să vă spun că mănâncă pui vii de focă, dar trebuie să știți că locuiește în Câmpulung Moldovenesc, la dracu-n praznic, alături de bunica sa (căreia îi ascunde că și-a făcut tatuaj fain cu Totoro). 
S-a născut în 1979 la Iași, a studiat Electrotehnica și e IT-st autodidact. E gamer care a jucat tot ce se poate juca și recomandă League of Legends. A văzut toate filmele și serialele care se pot vedea, a și tradus filme și recomandă Snowpiercer-ul tradus de ea.

„Femei” de Charles Bukowski: Fifty Shades Better

Pe Charles Bukowski îl știm toate. Îl știm pentru că e bărbatul acela de care vrem să ne ferim sau să ne apropiem pentru sinceritatea debordantă!