Treceți la conținutul principal

Patricia Lidia: „Mulți nu înțeleg că, de fapt, cititul nu e hobby, ci stil de viață.”

Când îți faci timp, îți place să stai de vorbă cu oameni de la care ai ce învăța, de la care nu ai cum să consumi non-informație și care, poate, te vor motiva pe tine și pe ceilalți. Patricia Lidia, pe care cred că o știți din multe locuri, despre care veți afla în cele ce urmează, este un astfel de om luat la întrebări despre tot ce face pentru ea, pentru comunitate și pentru oameni în general.

Muncă, Asociația Bastionul ArtLitTim, cluburile de lectură de la Penitenciarul Timișoara, scris, citit mult, copil mic, Asociația Ador Copiii. Când și cum poți să le faci pe toate? Ai cumva un planner zilnic pe care-l respecți cu sfințenie sau cum funcționezi?
Vai, cât îmi place să mă laud despre cât de organizată sunt! :) măcar e adevărat și se observă din câte activități MĂ LAUD că fac! Îmi place să cred despre mine că sunt o persoană pragmatică, organizată. Mă folosesc din plin de resursele tehnologiei moderne ca să reușesc să fac în 10 ore cât alții în 24. Nu sunt eu cea mai bună și harnică gospodină, nici cea mai sportivă mamă, dar, frate, sunt cea mai bună la scos ochii și laude de sine. Iar întrebarea cum reușesc să fac atâtea lucruri total diferite… și să îmi și iasă... e una de care mă lovesc aproape zilnic, motiv pentru care am scris un articol despre aplicațiile digitale care îmi fac viața mai ușoară și mă ajută să nu o iau razna pe blogul meu: Aplicații digitale ce mă ajută să-mi țin programul zilnic departe de haos.

Să începem cu începutul: ai 30 de ani și ai înfăptuit o mulțime de lucruri care ar face invidios orice activist. Cum și cu ce a început totul și cum ajung să se dezvolte atâtea proiecte sub îndrumarea ta?
Știi că atunci când faci lucrurile cu și din pasiune nici nu ți se pare că efortul e mare? Și nici nu îți pasă de părerile celor din jur? Cred că pasiunea mea pentru activism a început în liceu. Pot spune, cu mâna pe inimă şi cu zâmbetul pe buze, că SUNT PRINTRE PRIMII PROTESTATARI ÎMPOTRIVA PROIECTULUI RMGC.
Aveam vreo 15-16 ani când au ajuns şi la urechile mele poveştile (da, poveştile, căci pe atunci doar atâta erau, poveşti...) despre ceea ce se dorea a se întâmpla la Roşia Montană. Eram elevă şi îmi plăcea să citesc cam tot ce îmi pica în mână. Aşa am ajuns la o serie de articole despre Roşia Montană, despre lacul de cianuri cât 11 terenuri de fotbal (aşa se vehicula „pe atunci”, ce contează că între timp s-au dovedit a fi mult mai multe!), despre cum cianura (acidul cianhidric) este otrava cea mai periculoasă cunoscută de om, punând în pericol viaţa oamenilor, animalelor şi plantelor, deoarece, pentru om, o doză de 50 mg de acid cianhidric (HCN) este letală, despre cum acidul cianhidric are temperatura de fierbere-evaporare la 26,8°C, rezistă în aer timp îndelungat, cantitatea reducându-se la jumătate în 1-3 ani...
Mai puţin de 200 km despart Oradea (orașul meu natal) de Roşia Montană, o distanţă mult prea mică pentru a putea rămâne nepăsătoare. Nu îmi amintesc dacă le-am vorbit părinţilor mei despre asta, dacă am dezbătut cu prietenii problema şi nici nu mai ştiu cum am ajuns să fac parte din echipa care protesta (paşnic, strângând semnături şi încercând să informeze orădenii) împotriva exploatării cu cianuri. Dar ceea ce ştiu sigur e că mă plimbam cu pancarda (eram „omul-sandwich!”) prin centrul Oradiei, vorbind cu oamenii. Unii erau binevoitori, ne lăsau să le spunem discursul nostru, alţii ne îndepărtau nepăsători... Eu ştiam una şi buna. NU EXPLOATĂRII CU CIANURI!

Strânsesem câteva pagini cu semnături când şi-a făcut apariţia o patrulă de poliţie (povestind acestea, zâmbesc, vizual îmi amintesc întreaga poveste şi nu pot crede că de atunci eram atât de hotărâtă!), care ne-a legitimat. Eram minoră, ştiu sigur asta, pentru că am fost singura care nu am fost dusă la secţia de poliţie. Am primit însă avertisment scris, părinţii mei au fost înştiinţaţi, la fel şi direcţiunea şcolii unde studiam. Pe scurt, mi s-a propus scăderea notei la purtare (pentru stricarea imaginii şcolii, chiar dacă eu nu menţionam nicăieri că aş fi elevă la Colegiul Naţional „Emanuil Gojdu” şi nici nu purtam însemnele şcolii, aflându-mă în afara programului de studiu!) şi acasă am primit o muştruluială şi interzicerea (de ochii lumii, sper să recunoască acum părinţii mei! ) de a mai ieşi la manifestaţii. Datorită intervenţiei doamnei dirigintă, o femeie excepţională, şi a părinţilor mei, scăderea notei la purtare nu s-a mai materializat.

Deşi aş putea să critic şcoala românească, pentru standardizarea (a se citi „fabricarea în serie, pe baza unui standard”) şi uniformizarea copiilor, pentru înăbuşirea iniţiativelor personale şi încercarea de a pedepsi orice formă de ieşire din anonimat, nu o voi face. Am fost printre primii la învăţătură în clasa mea, am fost olimpică judeţeană (locurile 2 şi 3 în fiecare an şcolar) la matematică şi religie (nu râde!), am fost şi preşedinta echipei de presă a consiliului elevilor, am fost şi preşedinta consiliului elevilor... Am făcut de toate! Şi am ieşit destul de bine, zic eu! În afară de câteva frustrări ieşite la iveală în ultima perioadă, de când atributul de corporatist pare să fie cel mai mare defect posibil al unui om (citeam, deunăzi, un articol în care se spunea că atunci când spui corporatist, spui un om care îşi trăieşte viaţa trist, înregimentat, mânat de aspiraţii şi porniri absurde şi neconforme cu o definiţie sănătoasă a vieţii normale etc.), căci, nu-i aşa, pe străzi protestează acum numai hipsterii şi corporatiştii, nu cred că am prea mari probleme de ordin psiho-intelectual.

Compasiunea ta e învățată, e moștenită, e un ideal spre care tinzi zi de zi?
M-am autoeducat, sunt ceea ce sunt pentru că vreau să fiu şi sunt mândră că la 30 de ani am proiecte recunoscute și apreciate la nivel național. Compasiunea este un ideal spre care tind și încerc să învăț și copiii cu care lucrez că e important să se implice active în schimbările pe care și le doresc, nu e suficient să te plângi. Știi ideea, like-ul și share-ul ajută, dar singure nu sunt suficiente ca să facem lucrurile să meargă. Am avut chiar o campanie de informare a copiilor din clase primare cu privire la importanța voluntariatului.

Care e proiectul realizat care te face să te mândrești cel mai mult? Sau care ți-a plăcut cel mai mult?
Fiecare proiect este o parte din mine, în toate cred și toate sper că vor aduce o schimbare în viitorul copiilor noștri. Am două preferate cărora le-am pus eu baza, pe care le ador: clubul de lectură de la Penitenciarul Timișoara și atelierele de lectură cursivă cu copiii de clase primare. Iar ca participant, sunt extrem de mândră de voluntariatul la Asociația Ador Copiii – Comunitatea familiilor adoptive.

Și ce a fost cel mai greu de dus la bun sfârșit?
Cel mai greu a fost de finalizat proiectul despre importanța voluntariatului. La ora de prezentare, copiii erau extrem de interesați, răspundeau pasionați, doreau să se implice. Când a venit ora de implementat ceea ce am discutat, respectiv activitatea efectivă de voluntariat, grupul de lucru mereu se înjumătățea (în cel mai bun caz!). Iar de vină nu erau copiii, ei erau dornici în continuare, însă părinții erau reticenți. Fiind atât de mici copiii, nu puteam face cu ei activități foarte complexe, așa că mergeam pe ideea de igienizare a parcului de lângă școală sau ajutorarea celor mai puțin norocoși – donații. Lipsa de reacție m-a determinat să renunț la acest proiect, l-am desfășurat doar pe parcursul unui an școlar. Am pornit însă de curând o broșură pentru cadrele didactice interesate să atingă acest subiect cu copiii la orele de educație civică, dar m-am înecat ca țiganul la mal!

Elementul central al proiectelor tale este cartea. De ce? E mai la îndemână să strângi cărți din donații, pentru că oamenii se despart ușor de cărți sau crezi în vreo forță magică a lecturii?
Cred în citit. Ador să citesc. În realitate, oamenii se despart foarte greu de cărți. La fel de greu precum e bibliotecilor școlare din mediul rural să primească finanțe pentru suplimentarea fondului de carte. Pe mine mă doare când văd cărți aruncate, așa că prefer să le strâng și să le redirecționez. Așa am avut o campanie de donații de cărți către biblioteci școlare – proiect numit Toți copiii vor să citească, acum lucrez la îmbogățirea bibliotecii Penitenciarului Timișoara, proiect care sper să se extindă curând la nivel național.

În plus, ești inginer. Hai să demontăm un mit. Inginerii citesc?
Normal că citesc! Și citesc mult (nu manuale de utilizare, să fie clar, suntem ingineri, știm cum trebuie să funcționeze lucrurile, nu avem nevoie să ne învețe cineva!). Și pe lângă faptul că citesc enorm, mai și scriu. Un exemplu excelent e Bogdan Munteanu (colegul meu de corporație de altfel!) Mulți nu înțeleg că, de fapt, cititul nu este un hobby, este un stil de viață. Cred că am citit asta undeva, că prea bine sună ca să o fi inventat eu acuma.

În ultimii ani pare că citești doar cărți pentru copii, pe care apoi ni le recomanzi fie pe Serial Readers, fie pe patricialidia.ro. Are asta legătură cu faptul că ești mamă, verifici deja viitoarele lecturi ale lui Greuceanu și le recomanzi în funcție de acest criteriu?
Sunt mamă, dar asta nu îmi ocupă tot timpul! Citesc cărți pentru copii dinainte să îl am pe Greuceanu, m-am specializat în literatura pentru copii din drag pentru lumea copilăriei. De peste 10 ani organizez evenimente cu și pentru copii. Sunt un om cinstit, pasionat de scris și citit, și îmi doresc să aduc o schimbare în bine lumii în care trăim, să o transformăm într-un loc pașnic și primitor pentru copiii noștri. Iar literatura schimbă perspective. Literatura pentru copii îi învață diferența dintre bine și rău, le oferă alternative și alte moduri de gândire, îi duce pe copii în lumi fantastice și îi ajută să depășească mai ușor frustrări și traume. Poveștile sunt terapeutice și trebuie folosite în acest sens.


Ai totuși timp și de cărți de „oameni mari”? Dacă da, ce ai citit în ultima vreme și ne-ai recomanda și nouă?
Citesc rar cărți de „oameni mari”, poate una pe lună, și de obicei mă bazez pe recomandări. Nu am preconcepții și pornesc de la zero așteptări, îmi place să fiu surprinsă. Cea mai recentă carte de „oameni mari” citită este Diavoli fragili, de Radu Găvan. Cartea asta efectiv m-a întors pe toate părțile și la final m-a aruncat undeva la marginea abisului, doar eu cu gândurile mele. Nu am fost în stare să citesc nimic altceva vreo săptămână după ce am terminat-o. De altfel, Radu va fi invitatul lunii septembrie la clubul de lectură de la Penitenciarul Timișoara.

Cum arată o zi perfectă pentru tine? Ce tabieturi ai legate de citit? Dar legate de scris?
Timpul zilelor perfecte s-a dus demult. Nu am timp să stau să gândesc, iau lucrurile așa cum sunt și cum vin. Mi le organizez și mă bucur de reușita lor. Am renunțat la tabieturi, la „fițe”, citesc oriunde apuc, oricând apuc. Mereu am o carte în geantă, nu se știe niciodată când am 5 minute moarte și le pot umple cu câteva pagini de lectură. Numai în trafic, la volan fiind, încă nu am citit, dar nu cred că sunt departe nici de asta, la cum arată circulația în Timișoara în ultima vreme. De curând am desființat și „biblioteca” de la toaletă, petreceam prea mult timp pe wc! Cât despre scris, telefonul mi-e cel mai bun prieten! Am plin de ciorne prin Notes, începuturi de texte, liste cu idei de articole... uneori, mă trezesc noaptea și finalizez câte un text, alteori adorm mult mai târziu ca să reușesc să fac tot ce mi-am propus. Pot scrie oricând, oriunde, inspirația trebuie să mă lovească doar! Și dacă în urmă cu ani de zile scriam poate o poezie pe zi, acum scriu rar, foarte rar, și public texte personale la fel de rar.

Spune-ne mai mult despre clubul de lectură de la Penitenciarul din Timișoara. Și știind că strângi cărți pentru deținuții de acolo, care se arată niște cititori extrem de pasionați, spune-ne și cum putem ajuta concret, ce cărți și unde să trimitem.
Știi, adevărul este că niciodată nu m-am gândit că voi ajunge să organizez evenimente pentru adulți. În fața copiilor mi-a fost mereu ușor, ei îți spun în față când nu le convine sau nu le place ceva. Adulții au învățat lecția politeții și a diplomației, de multe ori încerci să citești pe fața lor părerea despre eveniment / text și pe mine asta mă îngrozește. Așa că această colaborare venită de nicăieri m-a ajutat să trec peste anxietăți vechi.
Cum a debutat colaborarea? În 2014, o organizație mare ne-a făcut cadou peste 2500 de volume de carte. Titluri pentru copii mi s-au promis, prea puțin asta am primit. După ce am distribuit prin biblioteci școlare cărțile relevante pentru ei (prin proiectul nostru Toți copiii vor să citească), ne-am trezit că totuși spațiul de depozitare a acestora nu s-a golit, ba mai mult, părea neatins, deși volumele pentru copii se terminaseră. Prin luna august 2016, Valeria Tamaș, vicepreședinta Asociației Bastionul ArtLitTim, a sugerat să contactăm Penitenciarul Timișoara; în urmă cu mai mulți ani avusese o lectură acolo și rămăsese impresionată de receptivitatea persoanelor private de libertate. A urmat un e-mail prin care ne arătam intenția, o vizită pentru predarea cărților și… wow!... un protocol de colaborare prin care mă angajam să contribui la îmbunătățirea fondului de carte al bibliotecii și să organizez evenimente pentru deținuți și pentru personalul interesat. Am scris mai pe larg despre asta pe blogul meu, aici.

Am publicat mai multe articole despre aceste întâlniri pe Serial Readers, unele recenzii și reacții sunt chiar surprinzătoare! Remarca unuia dintre invitații mei de la clubul de lectură, Adrian Petru-Stepan, într-un articol pe Literatura pe tocuri, este extrem de potrivită.

Un public mai eclectic decât la această întâlnire nu mi-a fost dat să văd: de la feṭe încruntate proptite în palme cât lopeṭile, dar cu vorba molcomă, până la intelectuali atenṭi la metafore, condamnaṭi pentru omor sau pentru corupṭie (printre ei un fost deputat, un primar de municipiu, victimele „necruṭătoarei” Codruṭa). Însă fiecare având câte ceva de povestit, de împărtăṣit, o experienṭă personală sau o frază măiastră dintr-o carte cu evident rol moralizator. Dar fără a uita să asculte. Fiindcă, până la urmă, asta înseamnă dialog, noi, în libertate, am uitat încet să ascultăm, să întrebăm ṣi să răspundem: fiecare are versiunea lui, adevărul lui, are ceva de spus, trebuie să fie ascultat… mai greu cu ascultatul. 

Una peste alta, a fost un pic din fiecare, printr-un joc al circumstanțelor, hazard, spontaneitate, destin… iată-mă acum organizator de activități culturale în cadrul Penitenciarului Timișoara – și nu regret o clipă!
Cei care vor să doneze cărți sunt invitați să ia legătura cu mine, prin mesaj privat pe pagina mea, Patricia Lidia, și stabilim toate detaliile.


Care sunt planurile tale pentru următorul an? Proiecte noi, vreo carte nouă?
Nu mă uit la ce va fi peste un an, mă uit ce voi face luna viitoare. Nu știu ce voi face. Las loc surprizei și oportunității. Niciodată nu știi ce îți poate aduce clipa! Cât despre alte proiecte, eh, nu deschide Cutia Pandorei, că în loc de rele, vor ieși frustrări. Glumesc! Ah, de aș avea timpul de altădată... Aș extinde clubul de lectură din școli la cât mai multe clase. Aș finaliza ghidul practic pentru părinți și cadre didactice pe care mi l-am propus ca încununare a campaniei de promovare a lecturii în rândul copiilor pe care am desfășurat-o pe Serial Readers, #impreunacrestemcititori. Aș porni campania de sugestii de lectură în tandem părinte-copil, pentru promovarea cititului în familie și a petrecerii de timp de calitate împreună. Aș scrie și eu mai mult, aș finaliza textele uitate prin memo-uri și fișiere word, am ciorne întregi cu începuturi de texte, proză scurtă, poezie. Aș... să mai spun? Aș face multe... am multe idei de proiecte, dar sunt una singă și clonarea nu e (încă) o soluție viabilă.

(foto: arhiva personală Patricia Lidia)

Postări populare de pe acest blog

Nu mă subestima, hani. O să mă știi de undeva!

O știți și voi pe Petronela Rotar, da? O știți de la TV, ați citit-o pe acestblogdenervi , dar o știți de (alt)undeva? Pentru că eu o știu din câteva locuri în care cartea O să mă știi de undeva m-a dus sau m-a readus. 
Vreau să scriu cât pot de bine despre ea pentru că mi-a vorbit nespus de frumos, clar și răspicat, uneori dur, alteori cu un glas de mamă care-ți dă părul după ureche.

Autoarea e un burete îmbibat cu literatură - „Sfîrșitul nopții”, Petronela Rotar

Am citit-o pe Petronela Rotar pe acestblogdenervi înainte ca literatura ei să se materializeze într-o carte, apoi în mai multe, chiar dacă am început să o citesc anticipând, așteptând să-i găsesc un minus, să identific o hibă (a se vedea acest text scris de Petronela care explică tare bine niște lucruri). 

















Marcica Belearta despre poeziile pentru văduve: „M-o enervat un fost. Și uneori actualul. Și-un iepure”

Pe Laura Florescu n-o știți, dar deja multă lume a auzit de Marcica Belearta, pseudonimul Laurei, cea care a scris Poezii pentru văduve, carte apărută la finalul lui 2016 la editura Herg Benet. 
Despre ea n-am voie să vă spun că mănâncă pui vii de focă, dar trebuie să știți că locuiește în Câmpulung Moldovenesc, la dracu-n praznic, alături de bunica sa (căreia îi ascunde că și-a făcut tatuaj fain cu Totoro). 
S-a născut în 1979 la Iași, a studiat Electrotehnica și e IT-st autodidact. E gamer care a jucat tot ce se poate juca și recomandă League of Legends. A văzut toate filmele și serialele care se pot vedea, a și tradus filme și recomandă Snowpiercer-ul tradus de ea.